Conserva

Istoria conservei incepe in anul 1795, atunci cand guvernul francez a oferit o recompensa de 12,000 de franci oricui ar fi putut inventa o metoda de conservare a mancarii. Trupele lui Napoleon erau decimate din ce in ce mai mult din cauza foametei, mai degraba decat in lupta.
Un parizian, pe nume Nicholas Appert, este cel caruia i-a venit ideea. Dupa ce a facut experimente timp de 15 ani, Appert a reusit sa conserve cu succes alimentele prin prepararea lor partiala, ambalarea lor in sticle inchise ermetic cu dopuri, sticle care apoi erau scufundate in apa clocotita. Teoria sa de conservare a alimentelor ii apartine in totalitate - descoperirile lui Pasteur in ceea ce priveste bacteriile au survenit o jumatate de secol mai tarziu.

Insa Appert a presupus ca, asemenea vinului, expunerea alimentelor la aer duce la alterarea acestora. Astfel, prin ambalarea alimentelor in containere, cu aerul eliminat din acestea prin fierbere, mancarea urma sa ramana proaspata. Cutiile de tabla au fost inventate de englezul Peter Durand, in 1810, care si-a vandut ideea lui John Hall si lui Bryan Donkin. Acestia au infiintat o fabrica in 1811. Cutiile de conserva nu au avut succes pana in anul 1846, cand a fost inventat un sistem de fabricare a conservelor care permitea producerea a 60 de conserve pe ora fata de 6 cat se produceau inainte.

Din păcate, sistemul de deschidere a conservelor era foarte greoi: inventatorul lor, Peter Durand, recomanda ca operaţia de deschidere să se facă folosind o daltă şi un ciocan, cu ajutorul cărora să se taie un contur circular pe lângă marginea cutiei. Au fost necesari aproape 50 de ani, până în 1858, pentru ca această situaţie să se schimbe. În acel an, conservele au început să se realizeze din oţel subţire, care putea fi tăiat mult mai uşor, şi, ca urmare, a apărut şi primul desfăcător practic, imaginat de Ezra Warner din Waterbury, Connecticut. Desfăcătorul avea o lamă curbată care se introducea pe lângă muchia conservei şi care, prin mişcări scurte de ridicare, realiza tăierea tablei acesteia. În mod ciudat, timp de câţiva ani desfăcătoarele nu s-au comercializat decât către proprietarii de băcănii.

Cumpărătorii de conserve nu aveau aşadar acces decât la desfacătorul băcanului şi din acest motiv, în momentul cumpărării conservei, îl rugau pe acesta să le-o şi deschidă. Desfăcătorul modern, cu o rotiţă de tăiere care rulează de-a lungul muchiei conservei, a fost inventat de americanul William Lyman, în 1870. Singura modificare care a apărut de atunci faţă de modelul original a constat în înlocuirea rotiţei de tăiere obişnuite cu una zimţată, înlocuire făcută de firma Star Can Company din San Francisco, în 1925. Principiul de funcţionare a rămas acelaşi şi în ziua de astăzi şi el se aplică şi la desfăcătoarele electrice, care au apărut prima dată în 1931.

Creionul

Creionul are ca strămoşi bucăţile de cărbune negru sau de chinovar (o substanţă – sulfură de mercur – de culoare roşie), folosite în Egipt, încă din anul 670 î.e.n. Primele atestări ale utilizării grafitului pentru scris datează din anul 1120. Peste mai bine de patru secole, în 1564, este inventat, concomitent în Anglia şi în Germania, creionul de grafit.

In 1794, chimistul si mecanicul francez Nicolas Jacques Conté (1755 - 1805) fabrica primele creioane de scris cu mina preparata din grafit si argint si învelite în lemn de cedru.

In 1915 se inventeaza si creionul mecanic. Acesta era primul creion care permitea avansul mecanic al minei, denumit Ever-Sharp Pencil, si a fost inventat în 1915 de japonezul Tokuji Hayakawa.

Post-it notes

Inventarea acestor bileţelele auto-adezive au fost în totalitate rezultatul întâmplării. În 1970, Spencer Silver lucra în laboratoarele de cercetare ale companiei 3M, încercând să pună la punct un nou tip de adeziv, mai puternic. Rezultatele obţinute au fost însă exact contrare: adezivul realizat de Spencer era chiar mai slab decât toate celelalte tipuri existente în acel moment pe piaţă. Obiectele lipite cu ajutorul lui puteau fi dezlipite foarte uşor, aşa că nimeni nu ştia ce se poate face cu acest produs.

Soluţia a venit patru ani mai târziu de la Arthur Fry, un coleg de-al lui Spencer la 3M, care cânta în fiecare duminică în corul bisericii. Pentru a însemna în cartea de cântece bisericeşti paginile unde se aflau diverse imnuri, Fry folosea benzi de hârtie, care însă alunecau şi cădeau foarte uşor. De-aceea s-a gandit să aplice pe ele noul adeziv descoperit de Spencer Silver, şi aceasta s-a dovedit soluţia ideală: benzile de hârtie nu mai cădeau şi, în plus, puteau fi desprinse foarte uşor, fără să afecteze integritatea paginilor.

Pixul

Meritul de a fi inventat pixul i-a fost atribuit ziaristului ungur Laszlo Biro, care, in 1938, considerind stiloul un obiect depasit si ineficient, a crezut in ideea realizarii unei unelte de scris la care cerneala sa se usuce imediat ce penita a atins hirtia. Cum intentiona sa utilizeze o cerneala diferita de cea pentru stilou, care sa se usuce mult mai repede, Biro a avut ideea aplicarii la noul instrument a unei mici sfere metalice, la capatul dispozitivului in care se afla cerneala. Aceasta sfera avea doua functii: impiedica cerneala sa se usuce in interiorul rezervorului si de asemenea controla si regla scurgerea ei pe foaia de hirtie.

In iunie 1943, Biro si fratele sau Georg, un chimist, au realizat primele modele comerciale de pixuri, care purtau denumirea ziaristului maghiar. In scurt timp de la lansarea pe piata a acestor obiecte, guvernul britanic a cumparat dreptul de a realiza la rindul sau pixuri la scara larga, pentru a le distribui celor care lucrau in aviatie, deoarece se observase ca la altitudini mari stilourile curgeau si nu se mai puteau utiliza.

Pixurile s-au bucurat de un mare succes in rindul britanicilor, ceea ce a facut ca instrumentul inventat de Biro sa se raspindeasca pretutindeni in Europa si sa fie fabricat la scara larga in mai multe tari. Acest lucru a facut ca in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, pixurile sa fie cele mai utilizate instrumente de scris in armata.

In 1945, francezul Marcel Bich, stabilit in Statele Unite, a simplificat procesul industrial de fabricare a pixurilor si a reusit sa fabrice o serie de modele care sa se vinda la un pret mic si deci care sa fie accesibile oricarei categorii sociale. In 1949 el a introdus aceste pixuri, pe care le-a denumit "BIC" pe piata europeana si s-a bucurat de un real succes.

Umbrela

Umbrela a fost utilizata pentru prima data in China antica, acum 4000 de ani, pentru a proteja de razele soarelui si se confectiona din matase. Cea mai veche referinta a umbrelei cu articulatii apare in timpul dinastiei Wang Mang (45 i.e.n.-23 e.n.), cand acesta a folosit una la carul ceremonial. Pana atunci umbrelele intalnite in alte civilizatii erau fixe, fara a putea fi stranse.

Tot in China a aparut si prima umbrela din material impermeabil, obtinuta prin ceruirea si lacuirea umbrelei din hartie. In Egipt, umbrela impotriva soarelui era indispensabila, devenind un accesoriu feminin care avea, insa, si o incarcatura religioasa.

Europenii au facut la inceput umbrele din lemn sau oase de balena, acoperite cu vopsea in ulei. Apoi, de-a lungul istoriei, umbrela a fost identificata cu regalitatea, iar dupa secolul XVII devine populara in randul femeilor din nordul Europei unde ploile erau foarte dese.

Primul magazin de umbrele a fost deschis in Londra in anul 1830 si se numea James Smith & Sons, magazin care exista si astazi.

In secolul al XIX-lea apare prima umbrela cu spite din metal si a fost inventata de Samuel Fox. Ideea i-a venit in urma solutionarii surplusului de suporturi folosite pentru crinolinele si corsetele rochiilor purtate de femei.